Piccolo Teatro di Milano – Teatro d’Europa & Jolefilm (Italy)
Marco Paolini & Francesco Niccolini: NEL TEMPO DEGLI DÈI – IL CALZOLAIO D’ULISSE (ÎN EPOCA ZEILOR – PANTOFARUL LUI ODISEU))
Foto: Masiar Pasquali
20.00

Miercuri, 20 noiembrie, Sala Mare


2h fără pauză

Pantofarul lui Odiseu: Marco Paolini 
Elena / Circe / Calypso / Nausicaa / Penelopa: Saba Anglana 
Atena / vioară şi chitară bas: Elisabetta Bosio 
Căprarul / Hermes: Vittorio Cerroni 
Femiu: Lorenzo Monguzzi 
Telemah: Elia Tapognani 

Regia: Gabriele Vacis

Asistent de regie: Silvia Busato 
Decoruri, lumini şi stil: Roberto Tarasco 
Muzica: Lorenzo Monguzzi 
Colaboratori: Saba Anglana, Fabio Barovero
Light design: Michele Mescalchin 
Sunetul: Piero Chinello 
Asistenţă tehnică: Pierpaolo Pilla 
Regia tehnică: Marco Busetto

 

Realizarea producţiei a fost posibilă mulţumită colaborării cu Estate Teatrale Veronese şi Teatro Stabile Bolzano. 

Eni, partneri instituţionali ai Piccolo Teatro di Milano − Teatro d’Europa

 

              

  

Acest Odiseu, un pelerin în vârstă, preferă să nu-și dezvăluie identitatea și rostește cuvinte care seamănă cu adevărul. Se ascunde, minte, spune povești pe care nu numai că ajunge să le creadă, dar care devin realitate și chiar legendă. A plecat în zorii zilei care a urmat concursului de tragere cu arcul și masacrului peţitorilor. Înainte de a pleca, a avut suficient timp pentru un lung plâns cathartic împreună cu fiul său, Telemah, și o noapte de dragoste cu Penelopa. Căci destinul care îi era deja scris, alături de voința zeilor, îl obligase să masacreze cei 108 tineri prinți Achaia, care i-au invadat casa, seducându-i soția și pe cele 12 servitoare. 

Ar fi putut susține că este innocent; a urmat indicaţiile zeilor, iar vărsarea de sânge putea fi considerată drept un ritual de sacrificiu, dar Odiseu nu a fost de acord. Când se afla în imposibilitatea de a evita acel destin al morții și violenței, și după ce mâinile i-au fost pătate cu sânge, intervine turnura neaşteptată a poveștii. În loc să se bucure de victorie și de protecția divină care a însoţit-o (Athena și Zeus i-au fost alături atât înainte, cât și după masacru), el se autocondamnă la cea mai gravă dintre pedepse și denunță drept o crimă actul pe care zeii îl consideră un carnagiu, cel mai mare sacrificiu pe care un om îl poate face. Astfel, după douăzeci de ani de absență și nenorocire, Odiseu se forțează să plece într-un nou exil. Renunță la guvernare, își abandonează familia și regatul și pleacă din nou, cu Telemah alături, care îl urmărește fără să spună un cuvânt.

Dar, mai presus de orice, Odiseu îi abandonează pe zeii care îl vor triumfător și nemuritor. Se răzvrătește împotriva capriciilor lor, a voinței lor ambigue și nu se teme să plătească prețul deciziei sale. Toate acestea, și multe altele, sub pretextul unui pantofar – mai precis, pantofarul lui Odiseu, un străin cu sandale rupte, călit de ani, de vârstă, de călătorii și naufragii – așa cum îi povestește unui foarte tânăr îngrijitor de capre, pe care se pare că l-a cunoscut din întâmplare. Discută în timp ce urcă pe o potecă abruptă, unde un flux infinit de oameni-furnică trudesc laborious și duc tot felul de merinde, aceasta fiind calea care duce la Cabana Olimp, căminul divin unde au loc pregătirile pentru un ospăţ grandios și misterios. Dar pantofarul, cu vâsla pe umăr, nu a descoperit încă toate acestea. 

 

„Cu câți și, mai ales, cu care zei trebuie să se confrunte omul în zilele noastre? În mod evident, nu mă refer la convingerile de nezdruncinat ale unui credincios, ci la îndoielile rezonabile ale celor care, luând în considerare vremurile în care trăiesc, se gândesc cu uimire și deziluzie la accelerările propuse rasei umane. Posibilitatea trăirii unei vieți lungi, a îmbunătăților psihice și fizice, posibilitatea de a rezista la boli, etc... A rămâne uman pare a fi un slogan excesiv de simplu și reductiv, prea nostalgic și liniștitor atunci când a deveni un semi-zeu pare a fi o posibilitate viabilă, cel puțin pentru cei mai norocoși locuitori ai acestui glob. 

Pentru mine, Ulise este cineva care știe multe despre zei, iar atunci când se confruntă cu sirenele nemuririi, știe a găsi în sine voința de a rezista.” 

Marco Paolini



Foto: Masiar Pasquali